Se anunţă că a început a merge lumea la mare. Mi-i atât de dor de 2 Mai-ul tinereţilor pe care le-am trăit acolo cu mulţi, tare mulţi ani în urmă. Mergeam în fiecare vară şi stăteam la tanti Bălaşa sau la Sica. Pe plajă mă vedeam cu atâta lume pe care o credeam veşnică. Văd actorii pe care i-am cunoscut tineri şi frumoşi, cum îmbătrânesc la fel cu noi şi care încep a dispare unul câte unul. Nici 2Mai nu mai este decât o amintire, sau o fatomă a ceea ce a fost şi care îi mai bântuie pe cei ca mine.
2 MAI-ul este un sat situat în sudul Mangaliei, care avea un nume turcesc. Numele i l-a dat Carol I după o victorie câştigată la această dată a acelui an în războiul de independenţă (1877). Comuniştii i-au lăsat numele pentru că se confunda cu ziua tineretului de după 1 mai. Înainte de război, satul era cunoscut doar de artiştii plastici şi boemi. Aceştia începeau să se refugieze din Mangalia care devenea tot mai aglomerată.
După venirea comuniştilor la putere, toate staţiunile mai acătării de pe litoralul mării au trecut în stăpânirea lor. Astfel lumea bună, de dinaintea venirii lor, a migrat mai la sud. Nu a fost decât un refugiu în care era împinsă lumea lui Alexandru Paleologu şi a celor mai tineri, dimpreună cu el sau asemenea lui. Aceştia nu mai aveau loc pe malul mării, la Mamaia, Eforie, la „Carmen Silva” care devenise „Vasile Roaită” iar mai apoi Eforie Sud, la care se îngrămădeau noii stăpâni. Era un fel de “scoală-te tu ca să mă aşez eu!”.
Nu dorul după natură adusese fauna intelectuală a Bucureştilor şi a marilor oraşe la „2 Mai”, ci greaţa care îi cuprindea văzând mârlănia care se instala acolo unde cândva vara fusese un paradis. Astfel intelectualii,-lumea subţire- cum se spune, ca şi actorii, i-au îngrămădit puţin pe pictori, lângă care şi-au făcut şi ei loc la 2 Mai.
”Dobrogeanu”cu votca lui ieftină şi berea la halbă băută în picioare pe terasa de lângă drum; gazdele omenoase şi ieftine care te aşteptau de la plajă cu masa „gata”, pepenii vânduţi de localnici în drum „la tocmeală”, strigătul pescarului care te trezea dimineaţa oferindu-şi marfa proaspătă ”garzi! Garizi!”.. Toate s-au înobilat odată cu venirea acestora, făcând dintr-un sat anodin, o oază; Emigraseră fără voia lor, cu tot cu suflet în acest cătun cu naţii amestecate. Se despărţiseră apele. Aşa a apărut „2Mai”…O, tempora, o mores!...
P.S. În urmă cu doi ani,(2006) de la Tekirgheol, unde eram la tratament cineva m-a luat cu maşina să „facem” un tur de litoral. Am ajuns la 2 Mai şi la Vama Veche. Ştiu, nu am nici un drept să mă plâng de tinetetul „din ziua de azi” şi nici de noile locuri de campare. M-a întors la sanatoriul balnear cu senzaţia că 2 Mai-ul meu a murit....definitiv.
marți, 5 mai 2009
vineri, 1 mai 2009
Cumpăna
BINELE ŞI RĂUL cred că în cele din urmă ţin de judecata şi de cumpăna fiecărui om în parte. Cei din vechime au numit-o conştiinţă. Părinţii Bisericii au numit-o glasul lui Dumnezeu în om. Omul modern dacă nu o ignoră s-ar putea să o socotească un fel de aparat de măsurat. Ar putea-o numi “morală la purtător”, un fel de telefon mobil direct al sufletului cu Dumnezeu
Privighetoarea
Un prieten mi-a vorbit despre o dimineaţă petrecută la munte unde a ascultat o privighetoare pentru prima oară în viaţa lui.L-am dezamăgit total când i-am spus că privighetorile cântă numai seara. A pus cap la cap această informaţie cu ceea ce-i scăpase hotelierul:Privighetoarea nu era decât o bandă de magnetofon pusă pentru orăşenii care nu auziseră o privighetoare adevărată.
Cântecul îl predispusese la visare şi inspirat de trilul păsării a scris mai multe poezii.Am uitat să vă spun că era un poet pe cale de consacrare. Acum a căzut într-un fel de depresie şi vrea să-şi distrugă "opera" pe care o consideră falsă...ca şi privighetoarea care îl inspirase. Nu mai ştiu cum să-l împac cu el însuşi. Ştiţi cumva?
Cântecul îl predispusese la visare şi inspirat de trilul păsării a scris mai multe poezii.Am uitat să vă spun că era un poet pe cale de consacrare. Acum a căzut într-un fel de depresie şi vrea să-şi distrugă "opera" pe care o consideră falsă...ca şi privighetoarea care îl inspirase. Nu mai ştiu cum să-l împac cu el însuşi. Ştiţi cumva?
joi, 30 aprilie 2009
miercuri, 22 aprilie 2009
o amintire auzită demult...
La mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, unul dintre cei mai erudiţi ierarhi care au stat pe acest scaun mitropolitan, înainte de venirea lui Iustinian Marina, viitorul patriarh, au venit o ceată de enoriaşi cu jalba-n proţap ca să le schimbe preotul. Nemulţumirea pârâşilor era că părintele “ăsta”, ţine aceiaşi predică de douăzeci de ani. “Şi despre ce vorbeşte în predică?”, dori să afle ierarhul. “ Nu ştiu, veni răspunsul promt al purtătorului de cuvânt dintre nemulţumiţi, dar de douăzeci de ani repetă aceiaşi predică!”. Mitropolitul zâmbi „a înţelegere” şi le făcu semn ca să se apropie, ca şi cum le-ar fi încredinţat o taină, apoi le şopti: “Spuneţi-i părintelui, că am poruncit eu, să mai ţină predica asta încă douăzeci de ani până o învăţaţi!” Plecând de la palatul mitropolitan, adunarea credincioşilor care voiau să schimbe preotul, nu înţelegea unde greşiseră în tot ce reclamaseră mitropolitului. Sub jurământ puteau proba că spun adevărul. Se priveau unii pe alţii plini de nedumerire, luând drumul îndărăt către casă. Nu le venea să creadă nici în ruptul capului, cât de mare nedreptate le făcuse mitropolitul !
vineri, 17 aprilie 2009
2009 CĂRŢI ŞI OAMENI CARE LUMINEAZĂ
Fiecare carte dintre cele citite, mă refer la cărţile bune –nu neapărat capodopere- este o fereastră spre viaţa trăită sau cea prezentă şi în măsură egală o proiecţie bazată pe înţelepciunea dobândită pentru viitor. Fiecare dintre aceste cărţi compune o realitate -e vorba de realitatea ta-, a cititorului pe care o traduci cum o înţelegi, cum crezi şi cum ţi-o imaginezi tu, pentru că în afară de realitatea contemporană a lumii în care te învârţi, fiecare trăim şi o realitate a noastră pe care o simţim numai noi, şi care, nu este aceeaşi cu a celorlalţi. Despre fiecare carte-fereastră citită, ne face plăcere să spunem că ne zideşte. Ea se alcătuieşte dintr-o sumă de bucăţi de viaţă, de natură, de dramă trăită de alţii( autorii fiecărei cărţi).
Când cineva vorbeşte „ca din cărţi” sau ca „din filme”, înseamnă că fereastra lui nu arată adevărul nostru. Toate cărţile citite nu sunt decât mici fragmente dintr-un putzle uriaş care este viaţa. Oricât de mult ne-am strădui, nu-i putem da de capăt misterului ei. Şi dacă am grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor...dacă am avea darul profeţiei şi tainele toate le-am cunoaşte şi orice ştiinţă am avea, nu putem tălmăci acest joc ce ni se arată pe bucăţele pentru simplul fapt că suntem fiinţe mărginite de timp şi de spaţiu.
Lucrul acesta l-a înţeles Einstein descoperind legea relativităţii. Suspectat de ateism de coreligionarii săi, că legea fizică pe care o descoperise ar fi fost împotriva credinţei în Dumnezeu, le-a răspuns „De ce vă interesează pe voi ce relaţie am eu cu Dumnezeu?” El nu L-a negat, pentru că tocmai îi raportase o ispravă a minţii sale cu care fusese înzestrat, desoperise una din tainele timpului şi a spaţiului una din operele cuprinse de zidirea lumii
Lumina câştigată din cărţile pe care le citise şi apoi descoperirea făcută, erau ferestrele prin care numai el putea privi minunea cosmosului; el singur la ora aceea. În descoperirea sa aflase „mâna” lui Dumnezeu.care crease cosmosul atât de complicat şi greu de descifrat încă pentru mintea omului. Nici astăzi nu-i văd unii adâncul, locul în care privise savantul. La fel ca Eccleziastul (2,13) s-a încredinţat că înţelepciunea are întâietate asupra nebuniei tot atât cât are lumina asupra întunericului.
Înainte de a fi apărut şi devenit atât de folositoare cărţile în care stă tăinuită ştiinţa, reprezentările erau bazate numai pe imaginaţia omului care de multe ori se împletea cu teama şi cu rătăcirea. Aici stă dezlegarea cuvintelor lui lui Iisus:Vă rătăciţi neştiind scripturile! (cărţile).
Când cineva vorbeşte „ca din cărţi” sau ca „din filme”, înseamnă că fereastra lui nu arată adevărul nostru. Toate cărţile citite nu sunt decât mici fragmente dintr-un putzle uriaş care este viaţa. Oricât de mult ne-am strădui, nu-i putem da de capăt misterului ei. Şi dacă am grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor...dacă am avea darul profeţiei şi tainele toate le-am cunoaşte şi orice ştiinţă am avea, nu putem tălmăci acest joc ce ni se arată pe bucăţele pentru simplul fapt că suntem fiinţe mărginite de timp şi de spaţiu.
Lucrul acesta l-a înţeles Einstein descoperind legea relativităţii. Suspectat de ateism de coreligionarii săi, că legea fizică pe care o descoperise ar fi fost împotriva credinţei în Dumnezeu, le-a răspuns „De ce vă interesează pe voi ce relaţie am eu cu Dumnezeu?” El nu L-a negat, pentru că tocmai îi raportase o ispravă a minţii sale cu care fusese înzestrat, desoperise una din tainele timpului şi a spaţiului una din operele cuprinse de zidirea lumii
Lumina câştigată din cărţile pe care le citise şi apoi descoperirea făcută, erau ferestrele prin care numai el putea privi minunea cosmosului; el singur la ora aceea. În descoperirea sa aflase „mâna” lui Dumnezeu.care crease cosmosul atât de complicat şi greu de descifrat încă pentru mintea omului. Nici astăzi nu-i văd unii adâncul, locul în care privise savantul. La fel ca Eccleziastul (2,13) s-a încredinţat că înţelepciunea are întâietate asupra nebuniei tot atât cât are lumina asupra întunericului.
Înainte de a fi apărut şi devenit atât de folositoare cărţile în care stă tăinuită ştiinţa, reprezentările erau bazate numai pe imaginaţia omului care de multe ori se împletea cu teama şi cu rătăcirea. Aici stă dezlegarea cuvintelor lui lui Iisus:Vă rătăciţi neştiind scripturile! (cărţile).
joi, 16 aprilie 2009
JUDECATA DE PE CRUCE
(Scrisoare către fratele meu, ajuns în puşcărie)
Motto:
Tâlharul, omucigaşul, târfa redevin prin căinţă ceea ce în fond ei nu au încetat să fie - oameni - şi refac ca
“rătăciţi” reveniţi în turmă, unitatea pierdută o vreme a speciei în faţa Dumnezeului Unu.
GABRIEL LIICEANU -UŞA INTERZISĂ
Prietene drag,
Aşa cum vei vedea, judecata lui Hristos nu se termină odată cu cea a lui Pilat şi nici cu condamnarea Sa la moarte, aşa cum poate nici judecata ta care te-a “mânat” în puşcărie nu se termină cu ce a „hotărât” judecătorul. Ar trebui să urmeze, dacă nu chiar a urmat judecata ta “supremă” cu hotărâri care se doresc “definitive şi irevocabile” în legătură cu viaţa pe care o ai de trăit.
După răstignirea Sa, avea să mai aibă loc încă o judecată; a omului decăzut pe ultima treaptă a socialului; judecata tâlharilor cei împreună răstigniţi cu El. Iată-o:
“Iar unul din făcătorii de rele răstigniţi, îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi. Şi celălalt răspunzând îl certa zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept (suntem pedepsiţi), căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta n-a făcut nici un rău. Şi zise lui Iisus: Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 39-43)
La mijloc, între cei doi tâlhari, Iisus în chip de condamnat la moarte prin răstignire. Care era vina pe care i-o aduc ei, tâlharii? Că Hristos, Dumnezeu fiind, nu se salvează pe sine cu puterea pe care o are, şi nici pe ei doi, conform simţului solidarităţii celor care împărtăşesc aceeaşi soartă. Însemna că numai “s-a dat” drept Hristos, înşelând lumea, mai ales pe ei, cei odată răstigniţi care ar fi avut o ultimă şansă dacă… Avea dreptate mulţimea care strigase lui Ponţiu Pilat “răstigneşte-L, răstigneşte-L! Oricum, în faţa tâlharului - tradiţia spune, din stânga - Iisus îşi merita nu numai condamnarea, ci şi hula cu care îi era însoţită moartea.
Cel din dreapta aude învinuirea adusă de tovarăşul său. În mintea lui, în inimă, după părerea anticilor ca şi cea populară, acolo unde este sediul sentimentelor, se produce un şoc ce declanşează un cutremur de intensitatea unuia care ar scutura musca de pe tavan; Este declicul care l-a făcut pe fiul risipitor “să-şi vină în fire” (Luca 15, 17) ca să se întoarcă la casa părintească, unde învăţase buna cuviinţă pe care, luat cu aventurile şi cu “desmierdările”, o uitase.
Îl mai încurcaseră şi ştirea că pe drumul Golgotei se poticnise sub greutatea crucii încât a trebuit ca o bucată de drum s-o ducă Simon cel din Cirene, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf pe când se întorcea ostenit de la ţarină. Ce fel de Dumnezeu mai era şi acela care nu putea duce o cruce?!? Asta dovedise cu prisosinţă că era om adevărat supus durerilor şi morţii. Avusese nevoie de ajutor. Un ajutor la purtatul crucii. Dar dacă prin acest Simon, întreaga omenire a trebuit să fie părtaşă la ducerea crucii lui Hristos, înţelegând gestul lepădării de sine şi luarea crucii pe care fiecare creştin o are de dus şi despre care El a vorbit mulţimilor: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.(Marcu 8,34) Despre ce fel de cruce o fi vorbit El ?!!
Sau poate Simon era doar primul dintr-un neam care ceruse ca sângele Lui să fie asupra lor şi asupra urmaşilor lor; era cel care simboliza sau aduna în el o odisee cutremurătoare care începuse la Babilon cu mai bine de 500 de ani şi avea să se termine la Auschwitz peste aproape două mii de ani!!
Printre crimele, violurile, tâlhăriile şi toate nelegiuirile pe care le săvârşise în tovărăşia altora asemenea lui sau de unul singur îşi face loc legea morală pe care Dumnezeu a sădit-o în om atunci când la crearea lui, i-a suflat în faţă suflare dumnezeiască însufleţindu-l. El, tâlharul din dreapta “poate” să vadă acum nevinovăţia lui Iisus; poate să lase deoparte propria sa durere fizică care avea să-i aducă moartea; poate să se revolte în faţa unei judecăţi nedrepte, poate să judece acea manipulare a unui popor ca o turmă de oi.
“Căci noi pe drept primim cele cuvenite pentru faptele noastre.” Oare câţi oameni, dintre cei condamnaţi se pot autojudeca cu atâta obiectivitate pentru vini mai mari sau mai mici? Această trezire dintr-o singură clipă, această căinţă sincer mărturisită într-o asemenea stare, a putut răscumpăra ticăloşiile unei întregi vieţi imorale? Este răspunsul pentru cei care cred că acel tâlhar a fost mult prea uşor iertat. Căinţa sinceră poate fi o re-naştere.
Recunoscând nevinovăţia Mântuitorului, implicit tâlharul din dreapta, mărturisea Dumnezeirea Sa. Numai Dumnezeu putea să săvârşească o asemenea jertfă. Pentru toate pe care le făptuise în viaţa sa de criminal, violator, tâlhar, acest făcător de rele nu mai putea găsi clemenţă în judecata (justiţia) umană. Asemenea fapte nu puteau fi iertate de un om, oricare ar fi fost el. Numai Dumnezeu putea face asta, pentru că iertarea de care avea nevoie acesta, intra în rândul minunilor - acolo în zona în care se biruieşte rânduiala firii - a normalului omenesc. Cererea sa “Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta!” nu putea fi emisă fără observaţia pe care i-o face tovarăşului său de osândă pentru că acea observaţie nu este decât o mărturisire a credinţei sale în Dumnezeu; o mărturisire a credinţei sale în Binele pe care el nu l-a în-făptuit trăind ca un călcător de Lege ce era. Acum îşi punea la picioarele lui Iisus întreaga sa viaţă - viaţa pe care o mai avea de trăit, care se putea măsura în minute, cel mult în ore - în care ce s-ar mai fi putut face?!!?
Răspunsul îi - şi poate “ne”- vine din partea lui Iisus: POCĂINŢA. Aşa dar să se căiască pentru viaţa sa şi să se roage. A fost destul acea căinţă, de o clipă, în care privind în urmă a văzut drumul ales de el. Pentru această viaţă trăită, regretul îi dubla suferinţele crucii sale. Singura lui salvare era Dumnezeu iar Dumnezeu era alături de el chiar acolo pe cruce. Abia acum înţelegea că împărăţia, despre care Iisus spusese că nu era din lumea aceasta, nu putea fi laolaltă cu crimele, cu violurile cu tâlhăriile şi toate blestemăţiile pe care le comisese. A crezut până în clipa acelui declic că viaţa trăită de el este cea adevărată. Acum credea în Hristos, dar era prea târziu. Binele pe care l-ar fi putut înfăptui nu mai are timp să-l facă. Moartea era la un pas.
Pe crucea din dreapta se înalţă un exemplu pe care Iisus îl arată întregii omeniri care îi va urma învăţătura însemnându-se cu numele de creştini. Cuvintele “Astăzi vei fi cu Mine în rai” cuprindeau în ele absolvirea de toate păcatele pe care le săvârşise. Aceste cuvinte fac din acest tâlhar pocăit “cel dintâi moştenitor al raiului. (Acesta) a fost un tâlhar, un tâlhar pocăit, un tâlhar schimbat un tâlhar care nu mai era tâlhar şi pe care Domnul Hristos L-a primit ca cel dintâi moştenitor al raiului pentru că l-a schimbat şi l-a făcut vrednic de rai”, aşa cum relata într-un interviu dat ziarului creştin Lumina părintele duhovnic, arhimandritul Teofil Părăian din 28.01.07 intitulat “Omul face raiul” Era un adevărat botez. În împărăţia lui Dumnezeu “încăpuse” şi acest om pe care justiţia umană îl socotea un rebut. Alături de femeia cea păcătoasă, adulterina, căreia Iisus îi iertase păcatele ei cele multe, acest tâlhar devine argument al pocăinţei creştinului când acesta se roagă lui Iisus cel răstignit şi înviat: “Primeşte-mă Doamne şi pe mine ca pe tâlharul şi ca pe desfânata…” Sunt cuvintele rugăciunii Sfântului Ioan Gură de Aur pe care le pune la îndemâna tuturor creştinilor care îşi reconsideră starea lor morală înaintea jertfei euharistice.
Căinţa, pe care poate lumea ta, a noastră, frate omule modern, ajuns la o ispăşire precum cei doi din preajma Mântuitorului o dispreţuieşte la fel ca şi pe alte valori morale, poate fi cheia intrării într-o împărăţie, care poate abia în ultima clipă a vieţii, băgăm de seamă că este împărăţia lui Dumnezeu, cea despre care Iisus spunea că o purtăm fiecare în noi.
Vinerea pătimirilor –21 aprilie 2006
P.S. Astăzi, ascultând o emisiune la radio, rar având subiecte religioase, un creştin care venea acasă din Germania, a ţinut să corecteze termenul de “bun creştin” în sensul că este un pleonasm; dacă e creştin nu poate fi decât bun, a justificat el. M-a durut că prin aceste cuvinte, îi trântea uşa în nas tâlharului căruia Iisus tocmai îi garantase că “astăzi” va fi cu Dânsul în rai. Părea un creştin rigorist. Dacă era aşa, oare nu citise niciodată că Însuşi Iisus a spus că “N-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă ci pe cei păcătoşi”, adică pe tâlhar, pe adulterină, pe Zaheu, pe vameş şi pe noi, toţi ceilalţi.
Motto:
Tâlharul, omucigaşul, târfa redevin prin căinţă ceea ce în fond ei nu au încetat să fie - oameni - şi refac ca
“rătăciţi” reveniţi în turmă, unitatea pierdută o vreme a speciei în faţa Dumnezeului Unu.
GABRIEL LIICEANU -UŞA INTERZISĂ
Prietene drag,
Aşa cum vei vedea, judecata lui Hristos nu se termină odată cu cea a lui Pilat şi nici cu condamnarea Sa la moarte, aşa cum poate nici judecata ta care te-a “mânat” în puşcărie nu se termină cu ce a „hotărât” judecătorul. Ar trebui să urmeze, dacă nu chiar a urmat judecata ta “supremă” cu hotărâri care se doresc “definitive şi irevocabile” în legătură cu viaţa pe care o ai de trăit.
După răstignirea Sa, avea să mai aibă loc încă o judecată; a omului decăzut pe ultima treaptă a socialului; judecata tâlharilor cei împreună răstigniţi cu El. Iată-o:
“Iar unul din făcătorii de rele răstigniţi, îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi. Şi celălalt răspunzând îl certa zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept (suntem pedepsiţi), căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta n-a făcut nici un rău. Şi zise lui Iisus: Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 39-43)
La mijloc, între cei doi tâlhari, Iisus în chip de condamnat la moarte prin răstignire. Care era vina pe care i-o aduc ei, tâlharii? Că Hristos, Dumnezeu fiind, nu se salvează pe sine cu puterea pe care o are, şi nici pe ei doi, conform simţului solidarităţii celor care împărtăşesc aceeaşi soartă. Însemna că numai “s-a dat” drept Hristos, înşelând lumea, mai ales pe ei, cei odată răstigniţi care ar fi avut o ultimă şansă dacă… Avea dreptate mulţimea care strigase lui Ponţiu Pilat “răstigneşte-L, răstigneşte-L! Oricum, în faţa tâlharului - tradiţia spune, din stânga - Iisus îşi merita nu numai condamnarea, ci şi hula cu care îi era însoţită moartea.
Cel din dreapta aude învinuirea adusă de tovarăşul său. În mintea lui, în inimă, după părerea anticilor ca şi cea populară, acolo unde este sediul sentimentelor, se produce un şoc ce declanşează un cutremur de intensitatea unuia care ar scutura musca de pe tavan; Este declicul care l-a făcut pe fiul risipitor “să-şi vină în fire” (Luca 15, 17) ca să se întoarcă la casa părintească, unde învăţase buna cuviinţă pe care, luat cu aventurile şi cu “desmierdările”, o uitase.
Îl mai încurcaseră şi ştirea că pe drumul Golgotei se poticnise sub greutatea crucii încât a trebuit ca o bucată de drum s-o ducă Simon cel din Cirene, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf pe când se întorcea ostenit de la ţarină. Ce fel de Dumnezeu mai era şi acela care nu putea duce o cruce?!? Asta dovedise cu prisosinţă că era om adevărat supus durerilor şi morţii. Avusese nevoie de ajutor. Un ajutor la purtatul crucii. Dar dacă prin acest Simon, întreaga omenire a trebuit să fie părtaşă la ducerea crucii lui Hristos, înţelegând gestul lepădării de sine şi luarea crucii pe care fiecare creştin o are de dus şi despre care El a vorbit mulţimilor: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.(Marcu 8,34) Despre ce fel de cruce o fi vorbit El ?!!
Sau poate Simon era doar primul dintr-un neam care ceruse ca sângele Lui să fie asupra lor şi asupra urmaşilor lor; era cel care simboliza sau aduna în el o odisee cutremurătoare care începuse la Babilon cu mai bine de 500 de ani şi avea să se termine la Auschwitz peste aproape două mii de ani!!
Printre crimele, violurile, tâlhăriile şi toate nelegiuirile pe care le săvârşise în tovărăşia altora asemenea lui sau de unul singur îşi face loc legea morală pe care Dumnezeu a sădit-o în om atunci când la crearea lui, i-a suflat în faţă suflare dumnezeiască însufleţindu-l. El, tâlharul din dreapta “poate” să vadă acum nevinovăţia lui Iisus; poate să lase deoparte propria sa durere fizică care avea să-i aducă moartea; poate să se revolte în faţa unei judecăţi nedrepte, poate să judece acea manipulare a unui popor ca o turmă de oi.
“Căci noi pe drept primim cele cuvenite pentru faptele noastre.” Oare câţi oameni, dintre cei condamnaţi se pot autojudeca cu atâta obiectivitate pentru vini mai mari sau mai mici? Această trezire dintr-o singură clipă, această căinţă sincer mărturisită într-o asemenea stare, a putut răscumpăra ticăloşiile unei întregi vieţi imorale? Este răspunsul pentru cei care cred că acel tâlhar a fost mult prea uşor iertat. Căinţa sinceră poate fi o re-naştere.
Recunoscând nevinovăţia Mântuitorului, implicit tâlharul din dreapta, mărturisea Dumnezeirea Sa. Numai Dumnezeu putea să săvârşească o asemenea jertfă. Pentru toate pe care le făptuise în viaţa sa de criminal, violator, tâlhar, acest făcător de rele nu mai putea găsi clemenţă în judecata (justiţia) umană. Asemenea fapte nu puteau fi iertate de un om, oricare ar fi fost el. Numai Dumnezeu putea face asta, pentru că iertarea de care avea nevoie acesta, intra în rândul minunilor - acolo în zona în care se biruieşte rânduiala firii - a normalului omenesc. Cererea sa “Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta!” nu putea fi emisă fără observaţia pe care i-o face tovarăşului său de osândă pentru că acea observaţie nu este decât o mărturisire a credinţei sale în Dumnezeu; o mărturisire a credinţei sale în Binele pe care el nu l-a în-făptuit trăind ca un călcător de Lege ce era. Acum îşi punea la picioarele lui Iisus întreaga sa viaţă - viaţa pe care o mai avea de trăit, care se putea măsura în minute, cel mult în ore - în care ce s-ar mai fi putut face?!!?
Răspunsul îi - şi poate “ne”- vine din partea lui Iisus: POCĂINŢA. Aşa dar să se căiască pentru viaţa sa şi să se roage. A fost destul acea căinţă, de o clipă, în care privind în urmă a văzut drumul ales de el. Pentru această viaţă trăită, regretul îi dubla suferinţele crucii sale. Singura lui salvare era Dumnezeu iar Dumnezeu era alături de el chiar acolo pe cruce. Abia acum înţelegea că împărăţia, despre care Iisus spusese că nu era din lumea aceasta, nu putea fi laolaltă cu crimele, cu violurile cu tâlhăriile şi toate blestemăţiile pe care le comisese. A crezut până în clipa acelui declic că viaţa trăită de el este cea adevărată. Acum credea în Hristos, dar era prea târziu. Binele pe care l-ar fi putut înfăptui nu mai are timp să-l facă. Moartea era la un pas.
Pe crucea din dreapta se înalţă un exemplu pe care Iisus îl arată întregii omeniri care îi va urma învăţătura însemnându-se cu numele de creştini. Cuvintele “Astăzi vei fi cu Mine în rai” cuprindeau în ele absolvirea de toate păcatele pe care le săvârşise. Aceste cuvinte fac din acest tâlhar pocăit “cel dintâi moştenitor al raiului. (Acesta) a fost un tâlhar, un tâlhar pocăit, un tâlhar schimbat un tâlhar care nu mai era tâlhar şi pe care Domnul Hristos L-a primit ca cel dintâi moştenitor al raiului pentru că l-a schimbat şi l-a făcut vrednic de rai”, aşa cum relata într-un interviu dat ziarului creştin Lumina părintele duhovnic, arhimandritul Teofil Părăian din 28.01.07 intitulat “Omul face raiul” Era un adevărat botez. În împărăţia lui Dumnezeu “încăpuse” şi acest om pe care justiţia umană îl socotea un rebut. Alături de femeia cea păcătoasă, adulterina, căreia Iisus îi iertase păcatele ei cele multe, acest tâlhar devine argument al pocăinţei creştinului când acesta se roagă lui Iisus cel răstignit şi înviat: “Primeşte-mă Doamne şi pe mine ca pe tâlharul şi ca pe desfânata…” Sunt cuvintele rugăciunii Sfântului Ioan Gură de Aur pe care le pune la îndemâna tuturor creştinilor care îşi reconsideră starea lor morală înaintea jertfei euharistice.
Căinţa, pe care poate lumea ta, a noastră, frate omule modern, ajuns la o ispăşire precum cei doi din preajma Mântuitorului o dispreţuieşte la fel ca şi pe alte valori morale, poate fi cheia intrării într-o împărăţie, care poate abia în ultima clipă a vieţii, băgăm de seamă că este împărăţia lui Dumnezeu, cea despre care Iisus spunea că o purtăm fiecare în noi.
Vinerea pătimirilor –21 aprilie 2006
P.S. Astăzi, ascultând o emisiune la radio, rar având subiecte religioase, un creştin care venea acasă din Germania, a ţinut să corecteze termenul de “bun creştin” în sensul că este un pleonasm; dacă e creştin nu poate fi decât bun, a justificat el. M-a durut că prin aceste cuvinte, îi trântea uşa în nas tâlharului căruia Iisus tocmai îi garantase că “astăzi” va fi cu Dânsul în rai. Părea un creştin rigorist. Dacă era aşa, oare nu citise niciodată că Însuşi Iisus a spus că “N-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă ci pe cei păcătoşi”, adică pe tâlhar, pe adulterină, pe Zaheu, pe vameş şi pe noi, toţi ceilalţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
